Ultima, incognita

Viaţa e incredibil de lungă - mi-ai zis, Dar eu am tăcut, neîncrezător. Poate nu ştii - ai insistat - Dar am martori stelele Că m-am născut înainte De răsăritul universului:           Era teribil de întunecat spaţiul,           Iar timpul nu era, nu l-am văzut;   După un miliard de clipe - cineva - A strigat, ceva, n-am înţeles, îmi pare rău.           Abia atunci o lumină sîngerie a erupt           Acoperind distanţele iar timpul           A început să curgă nebuneşte.                             *** Te văd, îmi faci un semn, Şi mîna ta acoperă o floare sălbatică.           Nu, nu înţeleg, îmi pare rău;           Tu îmi faci atunci un alt semn,           Şi palmele încrucişate acoperă           Zăpada netopită din munţi           Şi linia întunecată a orizontului.   În dimineaţa următoare Nu am găsit decît un fluture Strivit în iarba umedă, Semn că universul a murit Azi-noapte, încă o dată.